Otros libros que te pueden interesar

• 

  Johannes Vermeer

  Jp. A. Calosse

  • 0
  • 0
  • 0

  Johannes Vermeer (Delft, 1632 - 1675). Vermeer este singurul pictor care corespunde ideii obișnuite de placiditate olandeză. Poate că el întruchipează un fel de platitudine eroică, pentru că niciunul dintre tablourile sale nu prezintă cea mai mică urmă de anxietate. Pretutindeni avem impresia că tușa sa este o atingere lentă și sigură și că o reflexie într-o sticlă, o perdea pe un perete sau textura unui covor sau a unei rochii îl interesează la fel de mult ca și chipurile bărbaților și femeilor. Aici, nu există virtuozitate aparentă, nu există aici, nici o virtuozitate aparentă, nici o măiestrie a penelului, nimic superfluu, dar totul este acolo pentru a atinge perfecțiunea și maximul de efecte exprimabile prin simpla rigoare: rigoare a compoziției, a desenului, a coloritului, care, cu gama sa de tonuri deschise și mai degrabă reci, sub o lumină argintie, era o creație rară și originală. Spre deosebire de predecesorii săi, el a folosit o cameră scura pentru a reda perspectiva cât mai atent posibil. El a revoluționat modul în care se realiza și se folosea pictura. Tehnica sa de aplicare a culorilor a prefigurat unele dintre metodele folosite de impresioniști aproape două secole mai târziu.

  Ver libro

• 

  Istoria artei volumul 1 - Arta...

  Élie Faure

  • 0
  • 0
  • 0

  Primul volum al seriei Istoria artei de Élie Faure îi poartă pe ascultători într-o călătorie extraordinară către izvoarele imaginației umane. Această carte urmărește nașterea privirii omenești — de la peșterile paleolitice până la colosii Egiptului, de la tauri înaripați ai Asiriei până la templele grecești scăldate în lumină, și în cele din urmă până la Roma, geniul pietrei și al drumurilor.   
  Ca poet-narator și istoric vizionar, Faure arată că operele de artă nu au fost niciodată simple decorațiuni, ci sisteme vii de forțe, unde forma se împletește cu funcția, iar ideea devine trup — arta ca limbaj comun, respirația popoarelor și memoria lumii.   
  Cititorul traversează peșteri pline de bizoni, coloane arse de soare, frize cu procesiuni panateneice și circuri romane în care arhitectura devine voință pură — fiecare pagină este o scenă, fiecare civilizație o suflare. Această carte/audiobook oferă o cheie sensibilă și intelectuală pentru a „vedea” mai bine: a înțelege, a iubi, a compara; a simți corespondențele tainice dintre știință, morală și frumusețe – până la momentul grec în care omul pare să unească natura și spiritul. O epopee clară și lirică, care te amețește și stârnește dorința irezistibilă de a asculta continuarea.

  Ver libro

• 

  Michelangelo și opere de artă

  Eugène Müntz

  • 0
  • 0
  • 0

  Michelangelo, ca și Leonardo, a fost un om cu multe talente; sculptor, arhitect, pictor și poet, el a realizat apoteoza mișcării musculare, care pentru el era manifestarea fizică a pasiunii. Și-a modelat arta desenului, a îndoit-o, a răsucit-o și a întins-o până la limitele extreme ale posibilităților. Nu există peisaje în pictura lui Michelangelo. Toate emoțiile, toate pasiunile, toate gândurile umanității erau personificate în ochii lui în trupurile goale ale bărbaților și femeilor. Rareori își concepea formele umane în atitudini de imobilitate sau de repaus. Michelangelo a devenit pictor pentru a putea exprima într-un material mai maleabil ceea ce simțea sufletul său titanesc, ceea ce imaginația sa de sculptor vedea, dar ceea ce sculptura îi refuza. Astfel, acest admirabil sculptor a devenit creatorul, la Vatican, al celui mai liric și epic decor văzut vreodată: Capela Sixtină. Profuzia invenției sale este răspândită pe această vastă suprafață de peste 900 de metri pătrați. Există 343 de figuri principale de o varietate prodigioasă de expresie, multe de dimensiuni colosale, la care se adaugă un număr mare de figuri secundare introduse pentru efect decorativ. Creatorul acestui vast proiect avea doar treizeci și patru de ani când și-a început lucrarea. Michelangelo ne obligă să ne extindem concepția despre frumos. Pentru greci, era vorba de perfecțiunea fizică; dar lui Michelangelo nu-i păsa prea mult de frumusețea fizică, cu excepția câtorva cazuri, cum ar fi pictura lui Adam de pe tavanul Sixtinei și sculpturile sale din Pietà. Deși stăpân pe anatomie și pe legile compoziției, a îndrăznit să le ignore pe amândouă, dacă era necesar pentru a-și exprima concepția: să exagereze mușchii figurilor sale și chiar să le pună în poziții pe care corpul uman nu și le putea asuma în mod natural. În ultima sa pictură, Judecata de Apoi de pe peretele din capătul Sistinei, și-a revărsat sufletul ca un torent. Michelangelo a fost primul care a făcut ca forma umană să exprime o varietate de emoții. În mâinile sale, emoția a devenit un instrument pe care a cântat, extrăgând teme și armonii de o varietate infinită. Figurile sale ne poartă imaginația mult dincolo de semnificația personală a numelor care le sunt atașate.

  Ver libro

• 

  Leonardo da Vinci și opere de artă

  Gabriel Séailles

  • 0
  • 0
  • 0

  Leonardo și-a petrecut primii ani de viață la Florența, maturitatea la Milano, iar ultimii trei ani de viață în Franța. Profesorul lui Leonardo a fost Verrocchio. Mai întâi a fost orfevru, apoi pictor și sculptor: ca pictor, reprezentant al școlii foarte științifice de desen; mai celebru ca sculptor, fiind creatorul statuii Colleoni de la Veneția, Leonardo a fost un om cu o atracție fizică izbitoare, cu un mare farmec al manierelor și al conversației și cu realizări mentale. Avea o bună pregătire în științele și matematica vremii, precum și un muzician talentat. Abilitățile sale de desenator erau extraordinare, lucru demonstrat de numeroasele sale desene, precum și de cele relativ puține picturi. Îndemânarea sa manuală este pusă în slujba celei mai minuțioase observații și cercetări analitice asupra caracterului și structurii formei. Leonardo este primul în date dintre marii oameni care au avut dorința de a crea într-un tablou un fel de unitate mistică realizată prin fuziunea dintre materie și spirit. Acum, după ce primitivii își încheiaseră experimentele, neîncetat urmărite timp de două secole, prin cucerirea metodelor de pictură, el a putut pronunța cuvintele care au servit drept parolă pentru toți artiștii de mai târziu demni de acest nume: pictura este un lucru spiritual, cosa mentale. El a desăvârșit arta desenului florentin, aplicând la modelarea prin lumină și umbră, o subtilitate tăioasă pe care predecesorii săi nu o folosiseră decât pentru a da o mai mare precizie contururilor lor. Această minunată măiestrie a desenului, această modelare și acest clar-obscur nu a folosit-o doar pentru a picta aspectul exterior al corpului, ci, așa cum nimeni înainte de el nu o făcuse, pentru a reflecta asupra lui misterul vieții interioare. În Mona Lisa și în celelalte capodopere ale sale, el a folosit chiar și peisajul nu doar ca un decor mai mult sau mai puțin pitoresc, ci ca un fel de ecou al vieții interioare și ca element al unei armonii perfecte. Bazându-se pe legile încă destul de noi ale perspectivei, acest doctor al înțelepciunii scolastice, care a fost în același timp un inițiator al gândirii moderne, a înlocuit maniera discursivă a primitivilor cu principiul concentrării, care stă la baza artei clasice. Tabloul nu ne mai este prezentat ca un agregat aproape întâmplător de detalii și episoade. Este un organism în care toate elementele, liniile și culorile, umbrele și luminile, compun un traiect subtil care converge spre un centru spiritual, senzorial. Leonardo nu s-a ocupat de semnificația exterioară a obiectelor, ci de semnificația lor interioară și spirituală.

  Ver libro

• 

  Pablo Picasso și opere de artă

  Victoria Charles

  • 0
  • 0
  • 0

  Picasso s-a născut spaniol și, după cum se spune, a început să deseneze înainte de a putea vorbi. De mic copil a fost atras instinctiv de instrumentele artistului. În copilăria timpurie putea petrece ore întregi într-o concentrare fericită desenând spirale cu un sens și o semnificație cunoscute doar de el însuși. Alteori, evitând jocurile copiilor, își trasa primele desene în nisip. Această exprimare timpurie a sinelui promitea un dar rar. Malaga trebuie menționată, deoarece acolo, la 25 octombrie 1881, s-a născut Pablo Ruiz Picasso și acolo și-a petrecut primii zece ani din viață. Tatăl lui Picasso a fost pictor și profesor la Școala de Arte Frumoase și Meserii. Picasso a învățat de la acesta elementele de bază ale formării artistice academice formale. Apoi a studiat la Academia de Arte din Madrid, dar nu și-a terminat niciodată studiile. Picasso, care nu împlinise încă optsprezece ani, ajunsese în punctul său de maximă rebeliune; a respins estetica anemică a academiei împreună cu proza pedestră a realismului și, în mod firesc, s-a alăturat celor care se numeau moderniști, artiștilor și scriitorilor nonconformiști, cei pe care Sabartés îi numea "elita gândirii catalane" și care erau grupați în jurul cafenelei artiștilor Els Quatre Gats. În anii 1899 și 1900, singurele subiecte pe care Picasso le considera demne de a fi pictate erau cele care reflectau "adevărul final"; caracterul trecător al vieții umane și inevitabilitatea morții. Primele sale lucrări, încadrate sub numele de "Perioada albastră" (1901-1904), constau în picturi cu nuanțe albastre, influențate de o călătorie prin Spania și de moartea prietenului său, Casagemas. Chiar dacă Picasso însuși a insistat în repetate rânduri asupra naturii interioare, subiective a Perioadei Albastre, geneza acesteia și, mai ales, albastrul monocromatic au fost explicate timp de mulți ani ca fiind doar rezultatele diferitelor influențe estetice. Între 1905 și 1907, Picasso a intrat într-o nouă fază, numită "Perioada Trandafirilor", caracterizată de un stil mai vesel, cu culori portocalii și roz. În Gosol, în vara anului 1906, forma feminină nud a căpătat o importanță extraordinară pentru Picasso; el a echivalat o goliciune depersonalizată, aborigenă, simplă, cu conceptul de "femeie"...

  Ver libro

• 

  Art Nouveau

  Jean Lahor

  • 0
  • 0
  • 0

  Art Nouveau e un stil decorativ şi arhitectural care s-a dezvoltat între anii 1880 şi 1890 în vestul Europei. Apărut ca o reacţie la revoluţia industrială şi la vidul de creaţie, stilul Art Nouveau s-a aflat în centrul renaşterii din artele decorative. Obiectivul principal al mişcării a fost crearea unei noi estetici, prin întoarcerea la studiul subiectelor naturale. Pentru realizarea acestui scop, artişti ca Gustav Klimt, Koloman Moser, Antoni Gaudi, Jan Toorop şi William Morris au susţinut inovaţiile în tehnica artistică şi înnoirea formelor. După triumful de la Expoziţia Universală de la Paris din 1900, stilul a continuat să inspire mulţi artişti. Stilul Art Deco, succesorul stilului Art Nouveau, a apărut după cel de-al Doilea Război Mondial.

  Ver libro