Râsul
Dorina Rusu
„Din echipa de aur a Opiniei studenţeşti, revista ieşeană cu faimă naţională după decembrie ’89, făcea parte şi o zgâtie de fată, cam fragilă pentru o meserie practicată în vremuri atât de tulburi. Aparenţele erau înşelătoare. Zgâtia s-a ţinut scai de minerii care plantau flori, cu bâta, în Piaţa Universităţii, fără să ia bătaie. O lună mai târziu se afla în Valea Jiului, înnopta în casa unui miner şi intra în abataj, să vadă cum trăiesc minerii. În gaşca aia de golani, cum ar fi zis Ion Iliescu, toţi talentaţi, inteligenţi şi hotărâţi să termine cu trecutul, scrisul ei avea câteva date clare. Orice temă ar fi abordat, intra în subiect direct, simplu, fără fasoane, fără inhibiţii. Lucru şi mai neobişnuit, punea punct articolelor la fel de brusc, cam pieziş, cam şui, acolo unde considera că orice cuvânt în plus nu-şi avea rostul. Apoi, ştia să facă personaje din oamenii, vestiţi sau iluştri necunoscuţi, despre care vorbea. În fine, mai avea şi darul de a povesti cu umor şi cu olecuţă de autoironie, cât să facă suportabilă viaţa la vreme de restrişte. Toate acestea m-au făcut să-mi zic că în tânăra domniţă doarme un scriitor. Aşa că nu m-am mirat că până la urmă chiar a scris o carte. Asta pe care o aveţi în mână. Şi care, deloc întâmplător, se cheamă Râsul. Cu douăsprezece povestiri rupte din viaţă. Dorina Rusu îmi pare un povestaş plin de farmec. Povestaş în sensul alegoriei prin care Mario Vargas Llosa desemna scriitorul. Adică un om cu darul de a duce şi de a aduce veştile şi poveştile cu oameni şi despre oameni. De citit.” (Neculai Constantin Munteanu)
Ver libro
