Între Scylla și Charybda
Mihai Eminescu
Există în activitatea publicistică a lui Eminescu trei perioade distincte în cadrul cărora putem fixa și câteva momente mai semnificative pentru o problemă sau alta. Criteriul de bază pe care ne întemeiem în periodizarea noastră îl constituie schimbările intervenite în statutul personal al poetului în cursul activității sale scriitoricești, schimbări care hotărăsc în fond orientarea și caracterul ei. Publicistica eminesciană din prima perioadă se circumscrie între ianuarie 1870, când publică primul articol, O scriere critică în Albina din Pesta și mai 1876, când intră în redacția Curierului de Iași, foaia ieșeană. Vom distinge aici o publicistică a epocii studiilor universitare la Viena, când Eminescu colaborează la publicațiile românilor din Imperiul austro-ungar și se situează pe pozițiile acestora în apărarea instituțiilor culturale, critică dualismul și se afirmă ca un exponent al "tinerilor" în lupta pentru înfăptuirea idealului de unitate națională a poporului român. Eminescu se manifestă în direcții multiple, de la articolul pe teme culturale la editorialul de orientare politică și lansarea de apeluri către public pentru solidaritatea națională. Poziția sa este a tânărului intelectual român, însuflețit de lupta poporului său și acest avânt tineresc se reflectă și în publicistica sa. Acestei prime perioade se impune să-i alăturăm și un al doilea moment care coincide cu activitatea de bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iași. Activitatea publicistică de acum este redusă ca extindere și are, în chip evident, caracter cărturăresc. Eminescu ține, tot acum, și conferința Influența austriacă asupra românilor din Principate, în care sintetizează ideile din articolele anterioare și din însemnările din manuscrise și schițează un program pentru viitoarea sa activitate publicistică. Perioada a doua a gazetăriei lui Eminescu o înscriem între 19 mai 1876, când avem date sigure că poetul intră ca redactor la Curierul de Iași, și ultima săptămână din octombrie 1877, când părăsește redacția foii ieșene. Se produce acum o schimbare fundamentală în statutul personal al poetului, în sensul că devine ziarist profesionist. Foaia ieșeană era, pe de altă parte, o publicație oficială, cu o apariție de trei ori pe săptămână și care rezervă părții neoficiale, din cele patru pagini, una singură. Concepția lui Eminescu despre menirea ziarelor este cea a înaintașilor săi Asachi, Kogălniceanu, Alecsandri, Negruzzi, care făceau din publicațiile lor organe de presă cu caracter enciclopedic. Pe acest drum merge și Eminescu și în acea singură pagină o unei foi oficiale face cronică de politică externă, cronică de politică internă, cronică culturală, cronică dramatică și artistică. Nicăieri în gazetăria lui Eminescu nu se vede mai bine ca la Curierul de Iași ce poate realiza geniul cu mijloace materiale reduse și într-un spațiu tipografic restrâns. Activitatea publicistică a poetului surprinde prin diversitatea problemelor abordate, prin seriozitatea și buna informare și prin modul de-a polemiza în chestiunile controversate. Aici, la Curierul de Iași – și nu la Timpul – îl găsim pe Eminescu cronicarul de politică externă, cronicarul cultural și cronicarul dramatic. Perioada a treia a gazetăriei lui Eminescu este cuprinsă între octombrie 1877, data intrării în redacția Timpului, cotidianul bucureștean, și iunie 1883, prăbușirea sa intelectuală. Aparent nu se schimbă nimic în statutul personal al poetului, de vreme ce trece ca ziarist profesionist de la foaia ieșeană la cotidianul bucureștean. Și totuși situația nu se prezintă așa. Poetul intră în redacția Timpului, ca simplu redactor, cum era și I. Slavici, la chemarea căruia părăsește foaia ieșeană, trece apoi în fruntea ziarului, ca redactor-șef, ca să ocupe, în final, postul de prim-redactor. Eminescu își asumă sarcina, la intrarea în redacția Timpului, să facă cronica de politică internă și se ocupă cu intermitențe de evenimentele internaționale și de mișcarea culturală. Publicistica sa cunoaște, sub aspectul diversității, o îngustare evidentă în raport cu cea de la foaia ieșeană. Dar dacă la cotidianul bucureștean nu ne întâmpină peisajul caleidoscopic din foaia ieșeană, se impune atenției încă din primele articole amplificarea discursului critic și verva polemică. Publicistica eminesciană cunoaște desfășurarea cea mai largă între februarie 1880 și decembrie 1881. Acum Eminescu este redactor-șef al cotidianului bucureștean și îl transformă în organ de presă al orientării sale politice. Poetul susține, în zeci de articole, primatul muncii în promovarea în ierarhia socială, ia apărarea "claselor pozitive" și critică în termeni necruțători "pătura superpusă" și demagogia din viața politică. Eminescu părăsește conducerea Timpului în ianuarie 1882, ca urmare a apropierii "sincerilor conservatori" de "sincerii liberali" și a formării "opoziției coalizate". Poetul trece răspunderea conducerii ziarului lui Grigore G. Păucescu, membru marcant al "opoziției coalizate" și rămâne prim-redactor pentru partea politică. Colaborarea sa nu mai este la fel de susținută ca înainte de ianuarie 1882, asistăm la absențe din redacție. Ziaristica poetului cunoaște și un epilog, care se constituie din cele câteva articole publicate în România liberă și Fântâna Blanduziei spre sfârșitul vieții.
Voir livre
