Weitere Bücher, die Sie mögen werden

• 

  Paul Cézanne și opere de artă

  Nathalia Brodskaya

  • 0
  • 0
  • 0

  De la moartea sa, în urmă cu 100 de ani, Cézanne a devenit cel mai faimos pictor al secolului al XIX-lea. S-a născut la Aix-en-Provence în 1839, iar cea mai fericită perioadă a vieții sale a fost prima tinerețe petrecută în Provence, în compania unui alt italian, Emile Zolá. Urmând exemplul lui Zolá, Cézanne a plecat la Paris în al douăzeci și unulea an. 
      În timpul războiului franco-prusac a dezertat din armată, împărțindu-și timpul între pictura în aer liber și atelier. I-a spus lui Vollard, un negustor de artă: "Sunt doar un pictor. Spiritul parizian îmi dă dureri. Să pictez nuduri pe malul Arcului [un râu de lângă Aix] este tot ceea ce îmi pot dori". Încurajat de Renoir, unul dintre primii care l-a apreciat, a expus alături de impresioniști în 1874 și în 1877. A fost primit cu batjocură, ceea ce l-a rănit profund.
       Ambiția lui Cézanne, după propriile sale cuvinte, era "să facă din impresionism ceva la fel de solid și durabil ca picturile din muzee". Scopul său era să realizeze monumentalul într-un limbaj modern, cu tonuri strălucitoare și vibrante. Cézanne dorea să păstreze culoarea naturală a unui obiect și să o armonizeze cu diferitele influențe de lumină și umbră care încearcă să o distrugă; să elaboreze o scară de tonuri care să exprime masa și caracterul formei.
       Lui Cézanne îi plăcea să picteze fructe, deoarece îi permiteau să aibă modele ascultătoare, iar el era un muncitor lent. El nu intenționa să copieze pur și simplu un măr. A păstrat culoarea dominantă și caracterul fructului, dar a accentuat atracția emoțională a formei printr-o schemă de tonuri bogate și concordante. În picturile sale de natură moartă, este un maestru. Compozițiile sale de fructe și legume sunt cu adevărat dramatice; au greutatea, noblețea și stilul unor forme nemuritoare. Niciun alt pictor nu a adus vreodată unui măr roșu o convingere atât de aprinsă, o simpatie atât de autentic spirituală sau o observație atât de îndelungată. Niciun alt pictor de aceeași abilitate nu a rezervat vreodată naturii statice cele mai puternice impulsuri ale sale. Cézanne a redat picturii preeminența cunoașterii, calitatea cea mai esențială pentru orice efort creator.
      Moartea tatălui său, în 1886, a făcut din el un om bogat, dar nu și-a schimbat cu nimic modul de viață abstinent. La scurt timp după aceea, Cézanne s-a retras definitiv pe domeniul său din Provence. A fost, probabil, cel mai singuratic dintre pictorii vremii sale. Uneori îl ataca o melancolie ciudată, o neagră disperare. A devenit din ce în ce mai sălbatic și mai exigent, distrugând pânze, aruncându-le din atelierul său în copaci, abandonându-le pe câmp și dându-le fiului său pentru a le tăia în puzzle-uri sau oamenilor din Aix.
       La începutul secolului, când Vollard a sosit în Provence cu intenția de a cumpăra pe bază de speculă toate Cézannes-urile pe care le putea lua, țăranii, auzind că un nebun din Paris dădea de fapt bani pe pânze vechi, au produs din hambare un număr considerabil de naturi moarte și peisaje. Bătrânul maestru din Aix a fost copleșit de bucurie, dar recunoașterea a venit prea târziu. În 1906 a murit din cauza unei febre contractate în timp ce picta pe o ploaie torențială.

  Zum Buch

• 

  Botticelli

  Victoria Charles

  • 0
  • 0
  • 0

  Botticelli este un pictor nu de fapte, ci de idei, iar tablourile sale nu sunt atât o reprezentare a unor obiecte, cât un model de forme. De asemenea, coloritul său nu este bogat și realist; acesta este subordonat formei și, adesea, este mai degrabă o nuanță decât o culoare reală. De fapt, el era interesat mai degrabă de posibilitățile abstracte ale artei sale decât de cele concrete. De exemplu, compozițiile sale, după cum tocmai s-a spus, sunt un model de forme; figurile sale nu ocupă de fapt locuri bine definite într-o zonă bine definită a spațiului; ele nu ne atrag prin sugestia lor de volum, ci ca forme de formă, sugerând mai degrabă un model plat de decor. În consecință, liniile care înconjoară figurile sunt alese cu intenția principală de a fi decorative.
      S-a spus că Botticelli, "deși a fost unul dintre cei mai răi anatomiști, a fost unul dintre cei mai mari desenatori ai Renașterii". Ca exemplu de anatomie falsă, putem remarca modul imposibil în care capul Madonnei este atașat de gât, iar în tablourile lui Botticelli pot fi găsite și alte exemple de articulații defectuoase și forme incorecte ale membrelor. Cu toate acestea, el este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari desenatori: a dat "liniei" nu numai frumusețe intrinsecă, ci și semnificație. În limbaj matematic, el a rezolvat mișcarea figurii în factorii săi, în formele sale cele mai simple de expresie, și apoi a combinat aceste forme diferite într-un model care, prin liniile sale ritmice și armonioase, produce un efect asupra imaginației noastre, care corespunde sentimentelor de poezie gravă și tandră care îl umpleau pe artistul însuși.
      Această putere de a face ca fiecare linie să conteze atât prin semnificație, cât și prin frumusețe, îi distinge pe marii maeștri desenatori de marea majoritate a artiștilor care au folosit linia în principal ca un mijloc necesar pentru a reprezenta obiecte concrete.

  Zum Buch

• 

  Frida Kahlo și opere de artă

  Gerry Souter

  • 0
  • 0
  • 0

  În spatele portretelor Fridei Kahlo se află povestea vieții și a operei sale. Tocmai această combinație este cea care îl atrage pe cititor. Opera Fridei este o înregistrare a vieții sale și rareori putem afla atât de multe despre un artist din ceea ce înregistrează în interiorul ramei. Frida Kahlo este cu adevărat cadoul Mexicului pentru istoria artei. Avea doar optsprezece ani când un teribil accident de autobuz i-a schimbat viața pentru totdeauna, lăsând-o handicapată și împovărată de dureri fizice constante. Dar caracterul ei exploziv, determinarea brută și munca asiduă au contribuit la formarea talentului ei artistic. Și, deși era un afemeiat obsesiv, marele pictor Diego Rivera i-a fost alături. L-a cucerit cu farmecul, talentul și inteligența ei, iar Kahlo a învățat să se sprijine pe succesul tovarășului ei pentru a explora lumea, creându-și astfel propria moștenire, în timp ce se vedea înconjurată de un grup de prieteni foarte apropiați. Viața ei personală a fost tumultoasă, deoarece și-a lăsat frecvent relația cu Diego deoparte, în timp ce își cultiva propriile relații bisexuale. În ciuda acestui fapt, Frida și Diego au reușit să își salveze relația lor distrusă. Povestea și picturile pe care Frida ni le-a lăsat ne arată o relatare curajoasă a unei femei aflate în mod constant în căutarea descoperirii de sine.

  Zum Buch

• 

  Leonardo da Vinci

  Jp. A. Calosse

  • 0
  • 0
  • 0

  Leonardo și-a petrecut primii ani de viață la Florența, maturitatea la Milano, iar ultimii trei ani de viață în Franța. Profesorul lui Leonardo a fost Verrocchio. Mai întâi a fost orfevru, apoi pictor și sculptor: ca pictor, reprezentant al școlii foarte științifice de desen; mai celebru ca sculptor, fiind creatorul statuii Colleoni de la Veneția, Leonardo a fost un om cu o atracție fizică izbitoare, cu un mare farmec al manierelor și al conversației și cu realizări mentale. Avea o bună pregătire în științele și matematica vremii, precum și un muzician talentat. Abilitățile sale de desenator erau extraordinare, lucru demonstrat de numeroasele sale desene, precum și de cele relativ puține picturi. Îndemânarea sa manuală este pusă în slujba celei mai minuțioase observații și cercetări analitice asupra caracterului și structurii formei. Leonardo este primul în date dintre marii oameni care au avut dorința de a crea într-un tablou un fel de unitate mistică realizată prin fuziunea dintre materie și spirit. Acum, după ce primitivii își încheiaseră experimentele, neîncetat urmărite timp de două secole, prin cucerirea metodelor de pictură, el a putut pronunța cuvintele care au servit drept parolă pentru toți artiștii de mai târziu demni de acest nume: pictura este un lucru spiritual, cosa mentale. El a desăvârșit arta desenului florentin, aplicând la modelarea prin lumină și umbră, o subtilitate tăioasă pe care predecesorii săi nu o folosiseră decât pentru a da o mai mare precizie contururilor lor. Această minunată măiestrie a desenului, această modelare și acest clar-obscur nu a folosit-o doar pentru a picta aspectul exterior al corpului, ci, așa cum nimeni înainte de el nu o făcuse, pentru a reflecta asupra lui misterul vieții interioare. În Mona Lisa și în celelalte capodopere ale sale, el a folosit chiar și peisajul nu doar ca un decor mai mult sau mai puțin pitoresc, ci ca un fel de ecou al vieții interioare și ca element al unei armonii perfecte. Bazându-se pe legile încă destul de noi ale perspectivei, acest doctor al înțelepciunii scolastice, care a fost în același timp un inițiator al gândirii moderne, a înlocuit maniera discursivă a primitivilor cu principiul concentrării, care stă la baza artei clasice. Tabloul nu ne mai este prezentat ca un agregat aproape întâmplător de detalii și episoade. Este un organism în care toate elementele, liniile și culorile, umbrele și luminile, compun un traiect subtil care converge spre un centru spiritual, senzorial. Leonardo nu s-a ocupat de semnificația exterioară a obiectelor, ci de semnificația lor interioară și spirituală.

  Zum Buch

• 

  Icoane

  Nikodim Kondakov

  • 0
  • 0
  • 0

  „Iconografia creştină, mai cu seamă atunci când valorifică reprezentarea lui Iisus Hristos, îşi are rădăcinile în doctrina Învierii. Mai mult ca oricare altă figură biblică, icoana lui Hristos neîntinată de mâna omului întruchipează principiul dogmatic al creştinismului.” - Părintele Daniel Rousseau.
  Lucrarea de faţă urmăreşte evoluţia temelor sacre, tratate de pictorii şcolii bizantine, începând cu cnezatul Kievului şi până la prăbuşirea Imperiului Rus. Fără a se referi la modelele străvechi ale iconografiei, la tehnicile şi la materialele folosite - lemnul, aurul sau tempera –, autorul demonstrează că reprezentarea divinităţii relevă întotdeauna, în orice eră a istoriei, o nouă expresie a umanităţii.

  Zum Buch

• 

  Simbolismul

  Nathalia Brodskaïa

  • 0
  • 0
  • 0

  Simbolismul a apărut în Franţa şi Europa între anii 1880 şi începutul secolului XX. Simboliştii, fascinaţi de mitologia antică, au încercat să evite dominaţia pe care gândirea raţională o exercita asupra ştiinţei. Îşi doreau să transceandă lumea vizibilă şi raţională pentru a atinge tărâmul gândirii pure, experimentând constant cu limitele inconştientului. Francezii Gustave Moreau, Odilon Redon, belgienii Fernand Khnopff şi Félicien Rops, englezii Edward Burne-Jones şi Dante Gabriel-Rossetti, cât şi olandezul Jan Toorop sunt cei mai reprezentativi artişti ai acestui curent.

  Zum Buch